Sa te bucuri de orice clipa pentru ca poate fi ultima!

La ce ne foloseste oare bucuria? Ce este ea de fapt?...Sunt momente in viata, in care ne confruntam la un moment dat cu aceasta intrebare!? De ce ne bucuram, ce simtitm?
 Bucuria.....o emotie a inimii,  un moment in care iti limpezesti trairile intunecate, o poteca plina de flori in mii de culori, un curcubeu cernut din mania furtunii ce a zdruncinat pamantul secat, o evadare a sufletului sau libertatea de a traii?!
Emotie, sentiment, o simpla iluzie...o traire sincera sau falsa?!..... Vis sau realitate?! Mister!

Bucuria...o secunda efemera ce iti alinta sufletul, atat de scurta si totusi cu un continut atat de bogat, dar care este dat uitarii imediat, atat de iute, inca nu ai avut nici timp sa realizezi ce a fost.
In clipa urmatoare se sterge tot, se evapora, piere!!
Daca stau bine sa ma gandesc...cred ca o jumatate din acest miracol trecator, o ocupa numai clipele ce ii urmeaza, clipele in care simti nevoia sa vorbesti despre "ea", sa povestesti ce ai simtit (asta in cazul in care nu ai trecut deja, peste, cu ochii inchisi). Acest fenomen se petrece atunci cand ai capacitatea de a o percepe, si iti doresti sa ii mai poti rapi cateva secunde bucuriei, caci greu te cauta si imediat te paraseste. Facand asta ai impresia ca poti trai de doua ori la aceeasi intensitate si probabil, pe de o parte, "ecoul" ramas dupa, iti da taria de a visa in continuare la tot ce a fost frumos.
Pana acum, mi-a fost aproape imposibil imi clarific ce fel de sentimente si trairi diferite au luat nastere in interiorul meu...Pentru mine bucuriile, au fost intotdeauna momente sincere plecate din inima, patrunzatoare,...insa nu cred ca aceasta e o regula generala...sau poate diferenta este ca multi, o dau iute uitarii si acea licarire incepe a se stinge usor, usor. 
Daca intr-adevar exista bucurie in lumea asta livida, cu siguranta un om cu suflet curat, o va putea simti, la un moment dat! Intre toate bucuriile pamantului, cea mai reala, este de cele mai multe ori, cea mai absurda, cea care pastreaza in esenta ei toata naturaletea unui copil inocent!
Cineva mi-a spus candva...ca "Bucuria este piatra filozofala ce se transforma in aur!"

Azi, traiesti fericirea iar cand licoarea se termina, o data cu ea dispare tot. Te trezesti din reverie si nu iti dai seama ce s-a intamplat cu tine. Pacat...ca nu dureaza, este precum sunteul in cadere a unui cristal, il auzi sau nu. De ii vei putea deslusi soaptele, vei fi purtat pe aripile ei, de NU, vei ramane in bezna orbit de intuneric.
Insa ai grija, sa nu devii sclav bucuriei, iti vei pierde pe veci libertatea vietii, caci vei tanji mereu dupa acelas lucru...si te vei bloca. Trebuie ca atunci cand se apropie, in zbor, sa o primesti, sa o "saruti" in semn de multumire ca nu te-a uitat si de fiecare data va rasari in interiorul tau o frantura de etrnitate.

"De ce te bucuri fara rost?"...bineinteles, fara sens pentru ceilalti, pentru tine toate au rost!
Ai auzit asta spunandu-ti-se, vreodata..Ce ai facut atunci, ai ramas la fel sau ai incercat sa te plafonezi, crezand ca e stupida reactia ta si trebuie controlata fata de cei din jur?! Mie nu imi pasa si nu mi-a pasat vreodata, de ceea ce se vedea de dinafara sau ce credeau ceilalti...pentru ca nu mi-am dorit sa pierd acele clipe si cu toate acestea, tot s-au dus....deci...Fi asa cum simti, fara a-ti pasa de nimeni ATUNCI, acelea sunt clipele tale si daca le ai, este pentru ca le meriti!
Daca ti s-a parut vreodata o prostie sa incepi, sa alergi prin ploaie si sa ai impresia ca dansezi pe valuri atunci cand natura ingheata, inseamna ca esti incapabil sa zambesti in fata oricarui obstacol si sa alini un suflet ratact...de fapt, deja iti cer mult prea mult.

"De ce te bucuri degeaba inainte sa fi realizat ce ti-ai propus?!"...si asta iti suna cunoscut asa-i ?! Pai da, cred ca ar nu ar trebui sa te intereseze tot ce auzi, poate de multe ori e inselator si ceea ce vezi....asa ca daca iti doresti cu adevarat sa mai crezi in ceva pe lumea asta, cel mai bine e sa iti lasi sentimentele sa vorbeasca, si indiferent ce urmeaza, daca te simti bucuros, bucura-te, chiar si daca, dupa asta, va urma cea mai amara tristete din viata ta, la un moment dat toate vor lua sfarsit si iti vei aminti sau vei uita....nici nu mai conteaza Tine minte ca bucuriile neimplinite sunt precum florile patate de noroi in furia furtunii si dezgolite in bataia vantului.  

Ai simtit vreodata bucuria adevarata?!...Nu cred ca ai nevoie de motive grandioase sa te simti fericit...nu cred ca exista vreo regula care sa iti spuna: aici te bucuri si acolo nu...sau vreun program, dupa care sa stii ca la ora X, vei fi bucuros iar mai apoi vei plange. Daruieste-te bucuriei si las-o sa iasa la suprafata caci ea salasluieste in noi toti. Bucuria vine din interior, nu din exterior, asadar nu depinde neaparat de ceeace avem atunci, cand ne dorim ,ci de ceea ce suntem si simtitm in realitate....suntem suflete cu totii...dar VOI uitati asta!
Ai plans vreodata de bucurie? Plansul spala ranile si  vindeca de multe ori si de foarte putine ori te inalta desupra oamenilor simpli....pentru care plansul, reprezinta doar definitia durerii, tristetii, dezamagirii, deziluziei, pierderii, amintirilor tragice. Alaturi de cea mai draga persoana din lumea asta am reusit sa imi dau seama cum ochii mei puteau plange si fara a fi nevoie de ceva rau...si ii multumesc pentu tot ce m-a invatat, pentru ca mi-a aratat cate clipe frumoase pierdem in viata, le dam voie sa zboare, sa treaca, sa dispara... si pentru ca desi ma scald in singuratate acum, am capacitatea de a simti si a intelege tot ce multi nici macar nu vad. Da-i bucuriei lacrimile caci astfel i le vei putea fura durerii!

Ai daruit vreodata bucuria ? Ai reusit sa faci pe altcineva sa fie fericit, sa-l faci sa iti zambeasca inainte de a-ti putea vorbi? O incurajare si un zambet pot naste bucurii, pentru ca ele nasc putere si speranta. O imbratisare calda pe care o daruiesti din inima atunci cand simti ca ii lipseste cuiva, aduce mai multa liniste si bucurie decat mii de cuvintele, ce oricum, poate, in acele clipe nu au nici o semnificatie sau nici macar nu se pot exprima.

Bucuria nu este atunci cand faci ceeace vrea cineva sa faci, nici atunci cand faci doar ce vrei tu sa faci, bucuria si fericirea o poti simti atunci cand ajungi sa iubesti ceeace altcineva face.

E greu sa te poti bucura, daca nu vrei sa inveti sa o faci.. Ar trebui sa savuram orice clipa ca si cum ar fi ultima si sa invatam sa ne bucuram pentru ca putem pierde in viata, momente pe care nu le vom mai regasi vreodata..momentele sunt unice pentru ca timpul lupta impotriva noastra, nu-l putem opri in loc si nu il putem intoarce.


Asa ca nu te lasa in mana durerii...apreciaza tot ce ai atunci cand te poti bucura inca de ele...nu-ti irosi clipele ce pot ramane de neuitat pentru ca....si zilele trec, lunile se duc, anii zboara.

Cand simti ca esti fericit ai sa fii mereu in picioare...insa cand tristeteea iti bate la usa....usor, usor simti cum iti pierzi echilibrul si nimic nu mai este cum era o data.

De ce orice tristete te doboara si doare si de ce te lasi lovit. De ce bucuria, multi dintre noi nici nu stiu sa o aprecieze, sa o simta fie ea si pentru cateva clipe?! Oare, pentru bucurie si tristete timpul nu cantereste la fel, acestea doua masoara orele diferit sau gresit?! Pentru bucurie ,orele devin secunde iar pentru tristete, ceasurile devin veacuri.

Cred ca cea mai mare bucurie este aceea care iti vine pe neasteptate si iti umple golul de care aveai nevoie.

Ai impartasit vreodata bucuria altuia?! Ai reusit sa te bucuri pentru cel de langa tine din adancul sufletului chiar daca bucuria respectiva nu iti apartinea tie?

Ai reusit sa gasesti bucuria si printre faptele mici?! Nu, probabil o sa-mi raspunzi! Ei, degeaba ai multe lucruri, daca nu inveti sa te bucuri de ele si de ce ai in jurul tau, pentru ca nu vor reprezenta nimic, niciodata. Bucura-te si atunci cand soarele diminetii iti mangaie genele adormite...si mireasma florilor iti trezeste simturile...si iti amintesc ca ai viata in tine, sa traiesti, sa existi mai presus de toate....ai libertatea de a o trai asa cum doresti. Din lucruri mici, oamenii ajung mari!

Viata e o comedie fara sens pentru cei ce gandesc...si o tragedie pentru cei care simt.

Incerc doar sa gasesc o justificare, cum fac de altfel cu multe altele.
Nu voi reusi vreodata sa inteleg, de ce multi dintre noi, nu stiu sa pretuiasca sufletele care le sunt aproape, cu adevarat si ii sustin orice s-ar intampla, fara a astepta ceva la schimb, caci iata, sentimentele sunt totusi nepretuite!....
Sunt oare mult prea orbi incat sa poata vedea ce este in jurul lor sau cred ca tot ce au li se cuvine de drept..!?
Gresit...tot ce ai avut o data, ti-a fost dat de SUS pentru ca meritai, pentru ca aveai suflet pur, o inima curata si ganduri limpezi, pentru ca sufletul tau inca vibra in acelas ritm cu inima si mintea ta. 
Atunci, cand de undeva au aparut dezechilibrele si nu ti-ai mai lasat sufletul sa iti atinga inima. Inima, la randul ei, a fost lasata sa simta durearea in singuratate, pentru ca in acel moment, mintea era preocupata de valori prea lumesti, dorindu-si sa fie unica stapana peste tot fara a mai tine cont de nimic altceva, darul, ce ti s-a  oferit o data... ti-a fost luat...nu.. de fapt l-ai alungat singur. Ai alungat ceea ce nu poti obtine usor...ai alungat fericirea, ai alungat iubirea.

De aici, se deschide abisul, prapastia fara sfarsit...Aici, vei gasi multi altii, la fel ca si tine, ce te vor trage in jos incetul cu incetul. Oricat ai vrea sa urci...vei aluneca tot mai mult, intr-o lume plata si goala...intr-un film de animatie absurd. De aici, iti poti urma drumul sau vei lupta sa redevii TU, cel care erai o data, pentu ca iti dai seama ca nu te poti integra intr-o lume blazata, o lume fara sentimente.
De altfel, te indepartezi de persoanele dragi si incerci sa iti gasesti un nou refugiu alaturi de alte fiinte, oameni despre care nu cunosti mai nimic, crezand ca acolo, iti vei regasi linistea avuta o data...si dai gresi dinou si dinou. Alergi la nesfarsit cautand...NIMIC!
Abia daca te vei observa ratacit intr-o ceata, prin care nu reusesti sa-ti mai croiest drumul inapoi, realizeazi adevarata fata a fiecaruia si incepi sa ti se deschida ochii parca demult adormiti, si incep sa ia nastere parerile de rau....pentru raul facut celor buni si binele facut celor rai. Si aici sincer, nu e vorba doar de rana provocata celor dragi, ci rana ta, tu cel care acum ratacesti, incercand sa readuci inapoi picatura de primavara care a fost odata calauza inimii tale.

Sunt multi altii, care nici macar nu realizeaza ce au avut, ce le-a dat putere sa treaca peste toate, ce a fost acea cascada de forte care a reusit sa-i faca pentru un timp sa pluteasca, sa creada in ei.. sa viseze si sa ajunga chiar sa isi traiasca visurile in realitate. Isi dau seama mult prea tarziu cand nu se mai pot repara lucrurile pentru ca ce a trecut este deja mort...
De ce cred ca e totul pierdut..sau aproape totul..pai simplu, pentru ca niciodata lucrurile nu vor mai fii ca la inceput, este precum orice lucru o data spart, chiar daca mai poate fi readus la aceeasi forma, nu va mai fi niciodata la fel de trainic si intact cum era initial, oricat s-ar chinui cineva sa-l faca sa para. Nu este o rautate....este doar experienta...Desi de multe ori sufleteste vrei sa fii acelas om, cu o persoana care te-a ranit candva, nu vei mai putea pentru ca amprenta trecutului este deja bine impregnata in propria-ti fiinta.

Si poate va venii intrebarea..."Dar de ce as avea nevoie de cineva care sa mi se alature?!"...Pentru ca mai multe sufletele curate, sunt capabile de minuni impreuna...Sufletul da viata corpului iar Dumnezeu da viata sufletului...si sufletul este singura "materie" ce lumineaza si arde dar niciodata nu se consuma pentru ca este precum o cupa plina de eternitate...si daca totul e nascut din suflet atunci poate fi etern...

Poate greu de inteles ceeace spun aici...si asta pentu ca omenirea a luptat sa schimbe mereu ceva si ceeace au reusit este sa schimbe totul atat de mult incat acum suntem noi obligati sa ne schimbam pe noi insine pentru a putea exista intr-o lume creeata de altii.

Ne ramane doar speranta !

O viata zbuciumata...de tristete, dezamagire...durere...oare tot viata se cheama?! Sau simti ca traiesti murind incetul cu incetul...si ce e mai rau e ca totul incepe cu a ti se rani sufletul...putin cate putin pana cand simti ca il pierzi...simti ca nu mai simti sau nu mai stii exact ce simti...incepi prin a rezista in fata loviturilor mici si pe zi ce trece forta de care esti izbit creste....iar tu iti pierzi sentimentele usor usor, sau ajungi la a-ti pierde puterea, increderea...si poate si speranta intr-o buna zi. De ce!?!...

Pentru mine nu exista decat optimism...aveam puterea sa zambesc in fata oricarei incercari noi la care eram supusa si acum....acum sunt aici..nici nu mai stiu exact unde....si daca mereu am renuntat la mine pentru toti cei din jurul meu o voi face si acum..pentru ca nu am ce pierde...cum la fel nu am ce castiga....Deci "Voi renunta din nou la mine pentru tine!"

Nu am inteles niciodata asta....de ce pot uita de mine...mereu..atat de usor?! Poate ca asa am fost eu conceputa...cel mai greu e ca desi am vrut sa inving acest gand, nu am reusit...stiu ca nu m-am nascut nici la timpul potrivit si nici in locul potrivit, pentu ca aici simt ca nu pot supravietuii...si totusi poate ca desi mai am inca in mine un "praf" de putere...stiu ca nu o voi mai avea pentru mult timp...Ma simt ca un soldat pe un camp de lupta ramas cu putin praf de pusca, care nu-i mai este de folos pentru ca este deja ud...un soldat fara armata...un soldat ratacit si sleit de puteri...care nu stie ce cauta acolo..pentru ce lupta...ce vrea de fapt sa apere sau sa cucereasca...un soldat pe un front de unde incearca sa dezerteze pentru ca isi da seama ca nu poate lupta singur (si nu e lasitate)...nu stie daca va reusi sa se strecoare nevazut si sa poata ajunge acolo unde ii e locul...Sau va fi prizonier, luptand cu lanturile grele fara a mai putea vreodata sa scape cu viata din acel loc intunecos. Probabil ca am gasit cea mai potrivita comparatie fata de ceea ce simt....

Oare noi nu meritam sa fim ferciti..nu ni se acorda acest drept sau ni s-a luat dreptul asta inainte de a putea hotara ceea ce ne dorim?! 

Oricum "Vreau sa te rog ceva...si acum stai si ma privesti si nu intelegi ce vreau si de ce iti spun asta...nici nu mai conteaza, o poti lua ca atare.... stiu ca tu vei ajunge acolo unde iti doresti pentru ca tu deja ti-ai gasit armata ta de ingeri....poti lupta si pentru mine...daca te vei intalnii cu fericirea sa ii spui de mine si sa iti cinstesti reusita impreuna cu ea amintindu-mi si mie numele?!"

Mi-am propus sa renasc din cenusa ca pasarea pheonix de zeci sau poate sute de ori...si de cele mai multe ori mi-a reusit destul de bine...am vrut sa schimb ceva si am reusit dar pentru perioade scurte...stiu ca toata puterea si taria ia nastere in interiorul meu. Dar ce se intampla atunci cand stii ca tot ce pastrezi in tine e atat de mare incat esti in stare sa poti oferi intregului Univers si tot iti mai ramane...dar realizezi ca nu iti foloseste la nimic...tie.

Nu am cerut nimic de la viata sau de la soarta...am cerut doar sa am parte de putina fericire, care sa imi fie dedicata mie...niciodata mi-am permis sa visez la mai mult...si stiu, ca desi imi este greu sa o recunosc, am ajuns la limita in care  doar asa cred ca voi putea merge mai departe. Stiu ca filele deja scrise nu se mai pot rupe, se pot scrie altele si totusi....

"Viata" mi-a aratat deja mult prea multe fete, si-a oglindit sute de masti in lumina reflectoarelor si a jucat nenumarate roluri pe scena destinului meu. Dupa toate aceste piese de teatru pline de originalitate si spontaneitate. Deja am impresia ca nu o mai recunosc si ajung de cele mai multe ori sa confund lucrurile...sa nu le mai inteleg, iar in final, sa nu mai stiu exact de ce sau de cine sa ma feresc...de viata, de oameni sau de noile provocari si obstacole care se tot joaca de-a "v-ati ascuneselea" cu mine.
Oricum daca tot am invatat atatea de la "ea",deja nu stiu ce altceva vrea sa-mi mai arate pentru a reusi sa ma ia prin surprindere si sa ma socheze iar si iar....Ii voi transmite ca nu imi mai pasa...Voi reusi sa imi bat si eu joc de ea intr-o zi, care nu este departe!
Da....si acum, tu de acolo...pentru care eu am renuntat la mine, imi vei spune "Trebuie sa mai ai rabdare...Si va rasari soarele si pe strada ta?!" Stiu...am auzit asta de nenumarate mii de ori...ce-mi spui tu, acum, ma lasa rece si chiar nu ma mai pot lasa mintita de mine insumi...nu pot sa ma mai ridic singura de jos..vreau...dar nu pot!? Nu am renuntat inca, nu fug de viata si nici ea nu fuge de mine...dar...deja clepsidra timpului s-a intors si nisipul aluneca din ce in ce mai repede...poate, pana atunci voi imbratisa picatura de speranta pe care o mai am...