Am atat de multe persoane, carora, ar trebui sa le multumesc pentru
aparitia si existenta lor si la fel de multe persoane, carora trebuie sa
le multumesc, ca au disparut din viata mea…“definitiv si irevocabil”!
Partea buna, in aceasta poveste, este aceea ca…toti acesti “anonimi”, si-au
facut loc in afara scenei destinului meu, exact, atunci cand cortina a fost
trasa, in feluri mai bizare sau mai firesti dar destul de simple.
Nimeni…nu a fost niciodata, constrans de vreo anumita imprejurare, sa ia
parte la vreun “proces” fizic sau psihic, deosebit care sa ii determine sa
isi osteneasca o minte si asa, suficient de stramta, pentru a putea ingradi cateva
cuvinte pe care sa le vocifereze mai apoi, inaintea unui chip, ce ar fii ramas
rece, oricat de bland si dulce ar fi parut candva;
Oricum, nu mi-as fi dorit asta
nici sub cea mai fina forma!
Iar daca au avut vreo mustrare
proprie, in vreun moment, despre asta nu as putea fi eu in masura sa dezvalui pentru ca, in momentul de fata, nici nu imi mai pasa…totul a
trecut…si ce a fost s-a desprins de mine de mult…nimic nu mai poate fi reparat!
Partea buna, dupa parerea mea este, aceea ca cel putin fata de mine nu au
fost siliti sa “jure stramb” vreodata,
eu, “imputernicindu-i” de altfel, in totalitate cu hotararea finala in numele
amandorura…si asta pentru ca sunt pur constienta, ca in momentele lor de
liniste s-au inconjurat de propriile lor procese de constiinta sau remuscari,
caci fiecare isi ghideaza deciziile si viata dupa propria-I lege si dreptate.
Unii s-au strecurat in spatele luminilor de refletoare (acolo unde eu ii
puteam doar intrezari, mai subtil sau mai fulgerator! Si reuseau din cand in cand sa imi mai strafulgere
cu rautate din globuletele fistichii ce aparent imi pluteau deasupra capului.
Au razbit dincolo de ziduri, santuri, bariere si obstacole…pe care le-au
prabusit la pamant, transformandu-le in ruine darapanate…ale sufletului meu
semet candva!
Crapaturi de ziduri sparte si ramasite de pereti e tot ce mi-a ramas, caramizi si nisip parjolit…pe
care pana si acum le privesc…fara a putea sa schimb ceva. Luptand cu propria-mi
imagiantie, incerc din rasputeri sa imi amintesc conturul lor initial.
Continui sa caut “acel sculptor” care sa poata recontura macar un sfert
din tot ce mi-a fost “miseleste” smuls si devastat. Inca mai cred in existenta
persoanei care sa poata regasi tiparul pe care nici eu nu il mai deslusesc acum.
Altii, avand mai multa cutezanta si vreun protocol aparte, s-au instalat
aproape inopinant si definitiv in lacasul meu ascuns de privirile trufase ale
oamenilor fara ca macar sa ciocane inainte la usa sau sa astepte vreo invitatie
sau macar sa incerce sa isi rapeasca cateva secunde si sa privesca inainte prin
gemurile cristaline, sa vada daca totusi, acolo mai este inca loc si pentru ei!
Odata…intrati, majoritatea ,au uitat sa isi lase pantofii la usa,
ininatea pragului,…au nesocotit ordinea din interior…aducand-o intr-un stagiu
de dezechilibru total si toata curatenia…s-a facut vraiste.
Toti acestia, buni sau rai, inca au ramas aici cu mine aparent si desi
incerc sa ii parasesc sau sa ii izgonesc pe unii…au ramas totusi, prinzand
radacini vii, pline de seva precum copacii falnici si nodurosi.
Desi am decis cu tarie ca nu voi permite nimanui sa patrunda aici
vreodata…caci intr-o zi, traiesc cu teama de a nu fi chiar eu propria-mi
victima si cea izgonita din propriu-mi suflet!
Cat despre mine…ce am simtit fata de fiecare persoana in parte, in mod
cert a fost diferit, caci suntem creeati pentru a fi deosebiti, in felul nostru
propriu, si asta a fost printre primele
lectii pe care le-am primit de la toate persoanele care m-au inconjurat!
Nu am pretins niciodata nimic mai mult…avand orbitoare incredere in cei
din jur si asta doar pentru ca juramintele si promisiunile pentru mine au fost
sfinte.
In orice caz, pentru ca imi place sa multumesc in general pentru orice
lucru bun sau rau, le voi multumi tuturor ca mi-au deschis ochii si
mi-au ingaduit sa invat mai multe decat as fi crezut vreodata. Aceasta
"pregatire" intensa de care am tot avut parte, isi da
"lupta" finala, cu ceeace sunt eu in esenta si noile transformari pe
care vrea sa mi le impuna!
Intalnesti oameni carora vrei sa le intinzi o mana, sa le fii alaturi,
doar din simtul datoriei, pentru ca stii ca trebuie sa fii acolo...dar ceva din
interiorul lor pur si simplu te alunga, te incarca negativ, atat de tare incat,
doar auzindu-le vocea, simti cum ti se mohoraste toata ziua!
Cu toate acestea, am incercat, ca si pe ei sa ii tin aproape de
sufletul meu, pentru ca aveau nevoie, pentru ca simteam ca misiunea
mea acolo, in acele clipe, era sa sa am puterea necesara sa ii ridic din
intuneric.
Am sperat mereu, cu toate puterile mele, ca voi reusi sa
le daruiesc putin din energia si optimismul meu, pe care inca il
aveam din belsug. Bucuriile si tristetile lor...le impartaseam deopotriva cu
aceeasi intensitate si eu, pe pielea mea, desi nu eram eu cea in cauza,
incercam sa "repar" acolo unde ceva era "prabusit la pamant".
Aveam sorti de izbanda...dar dupa imense eforturi si nenumarate incercari
a trebuit ca la un moment dat, sa pot intelege ca vine vremea in care trebuie
sa le "redau libertatea", sa ii las sa "paseasca" singuri
din acel punct in care am reusit sa ii aduc...sa ii las sa isi ia
"zborul" catre alte orizonturi care poate in acele clipe le
apartineau doar lor!
Dintre acestia, unii si-au mai amintit de mine, altii, dupa cum era de asteptat, au uitat...realitatea si verdictul final....eu...am ramas singura...pe pripriile-mi picioare...pe drumul meu solitar...dar...am fost bucuroasa ca am reusit sa imi las mici amprente in amitirile frumoase ale multora...si ma simteam sufleteste impacata.
Au fost si momente in care imi venea greu sa cred, cand observam ca la finalul unei "lupte" pentru interesele si dificultatile intampinate de unii, tot eu eram cea careia i se reprosa sau cea vinovata...doar ca eu nu uit ca totul are "pret"...in lume si preferam sa raman impasibila, sa nu actionez in nici un fel...
Nu vreau sa fac rau! Stiu ca facand pe cat mai mult bine, ma voi pastra
cat mai departe de nefericire!
STIU SA PIERD, mult prea mult adesea, si asta e o adevarata arta...si de
fapt...eu nu aveam in realitate nimic de pierdut...eu eram cea castigata... Imi
mai azvarleam o fapta buna in geanta cu surprize...si era suficient sa primesc
inapoi o invatatura noua, si sa inteleg ca nu merita sa-mi mai dau osteneala
pentru genul asta de oameni.
Nu folosesc razbunarea niciodata, nu imi trebuie sa raspund cu
rautate....cel mult am invatat sa dau "lectii" din care sa inteleaga
si sa simta fiecare. Stiu ca poate este mult mai simplu sa exprim in
cuvinte ce ma doare, sa vorbesc si sa explic...iar mai apoi, sa las pe fiecare
sa mediteze asupra problemei....doar ca una din greselile mele este tacerea,
lipsa de comunicare, exact atunci cand sunt chiar multe lucruri de spus....
In concluizie, mi-am dat seama ca multe dintre aceste persoane, nu erau pregatite sa primeasca tot ce eu aveam de oferit si nemeritand eforiturile m-am indepartat... Cu toata parerea de rau, mi-am spus eu mie..."Nu stiu exact ce imi doresc in momentul asta insa...pentru a ajunge unde voi dori la un moment dat...trebuie sa am curajul sa dau la o parte ceeace in clipele de fata imi dauneaza!
0 comments:
Post a Comment