Povestea in care personajele sunteti voi!

Pentru ca aveam nevoie de o schimbare, cum mereu se intampla in viata, "Universul" ne asculta dorinta si ne da ce aproape tot ii cerem...atat timp cat avem grija si ceea ce ne dorim!
Dupa o lunga pauza, de singuratate, departe de prieteni si de agitatia vietii si strazile aglomerate ale Bucurestiului, iata-ma, din nou, pregatita pentru a incepe o noua etapa a vietii mele, care avea sa imi aduca numeroase lucruri frumoase, poate una dintre cele mai frumoase perioade din viata. Primul an de facultate si cel mai frumos dintre toate! Evident, nu aveam cum sa omit aceasta perioada, deoarece, cele ce aveau sa ii urmeze, erau deschiderea catre noi drumuri si orizonturi la care nici nu visam vreodata.

Intr-un avant plin de forta, mi-am aruncat intr-o geanta cateva coli de scris si un pix si am iesit in graba pe usa.
Era o dimineata de octombrie, desi rece, cu vant, (nu de mirare pentru acest timp al anului), dar diferit de toate lunile Octombrie de pana atunci. Ceva plutea in aer, nu stiu exact ce anume sau cel putin nu stiam pana in acel moment, nelinistea poate. Desi mohorata si incetosata, in aceasta dimineata, soarele imi insotea pasii repezi.
Drumul pana la locul unde eu aveam sa imi petrec urmatorii ani, mi s-a parut mai scurt ca niciodata pentru ca eram nerabdatoare si curioasa in acelas timp, sa cunosc tot ce era nou.

Ajunsa in fata unei cladiri albe, cu ferestre mari, ce nu se mai termina parca, in mintea mea se zbateau o sumedenie de intrebari. Nu stiam unde trebuia sa ajung pentru ca ma gaseam pierduta intr-o mare nesfarsita de oameni, probabil la fel de rataciti ca si mine, o parte din ei!
Dupa un sfert de ora de cautari, reusesc sa ajung intr-o sala mare, cu multe scaune, ce e drept, un pic cam dezordonate, semn ca, inca nici facultatea nu fusese pregatita sa ne primesaca, dupa o vara atat de agitata si fierbinte. Am privit o secunda in jur, pentru a-mi  putea gasi un loc unde ulterior sa ma pot aseza...imi zburau o gramada de ganduri prin minte.."Aici trebuie sa fie colegii mei!" apoi "Da Doamne sa nu am foarte multe colege...fete" mi-am spus..."sunt atat de multi...cand voi avea au timp sa ii cunosc pe toti".
Avand in vedere ca inca din copilarie, relatiile mele directe cu fete se sfarseau in moduri tragice, eu in general, marcandu-le existenta in mod fizic acestor fiinte "firave", prin modalitati destul de brutale, ca pentru o doamnisoara ce ma aflam. Cat despre prieteniile mele cu sexul "frumos" prefer sa o las pentru un alt capitol, caci acum nu isi merita osteneala. " Femeile astea! Parul lung si minte scurta..."

Condusa de acelas gand mi-am spus plina de siguranta "Nu-i nimic, daca voi avea nenorocul  sau ghinionul sa intalnesc prea multe fete, pana la anul in mod cert va ajunge sa ma cunoasca intreaga suflare femeiasca din facultate ori in cel mai trist dintre cazuri voi fi exmatriculata dupa primele 3 luni...nu e panica, vad eu cum tratez problema!".

 Observam fetze straine, unele mai placute altele mai rautacioase...cu trasaturi incruntate si reci parind a analiza fiecare persoana in parte, din cap pana in picioare sau din picioare pana in varful parului, poate asa le era privirea. Raspundeam unora dintre privirile fixe si intepate, cu o privire prin care reuseam sa le inghet cu nepasare, ca si cum le-as fi zis "Intoarce-ti capul ca urmatoarea data o sa ai impresia ca ti-a oprit cineva curentul!"

Poate va intrebati de ce ma priveau asa...sincer, nici eu nu am inteles dar nici nu ma interesa... Cum eram imbracata?!...eh, pai intr-un stil specific si rebel al meu....dar simplu, parul...lasat pe spate, fara pic de machiaj!

M-am asezat in graba pe unul din ultimile randuri din partea stanga, multa inghesuiala dar am reusit. 

Primul instinct...am analizat cine urma sa imi fie "coleg"...in dreapta mea, o fata, cu o pereche de ochelari, slabuta dar cu trasaturi destul de fine si un par cret destul de bine aseazat, cu o aparenta destul de inteligenta, parea foarte agitata si concentrata, rascolind de zor in geanta...
Mi-am spus "Ei bine, iata e cineva mai emotionat decat mine....Emma, calm down....". Simteam cum inima mai avea putin si imi evada din piept, incercam sa ma controlez din rasputeri, nu imi era usor sa mimez calmul.... Dupa cateva secunde, vad cum in stanga mea, impiedicandu-se de ceilalti, de scaune, de gheozdane, apare o alta fata, brunetica, scunda, incercand sa para serioasa. Ma intreaba daca locul e liber, ii raspund ca DA; Normal, am rasuflat usurata, vazandu-le figurile celor doua colege, erau doua figuri, care mi-au linistit neincrederea si suspiciunile legate de fete in general, pentru ca tot drumul, uitasem sa mentionez, m-am rugat sa nu am langa mine, persoane "nesuferite", cum le numesc eu. La fel ,cum am uitat sa specific, intotdeauna am avut o problema cu prima infatisare a cuiva, si hotararea mea brusca fara a gandi, daca il plac sau nu.

La un moment dat, s-a petrecut miracolul pe care il asteptam, "Impartirea foilor de hartie , si a pixurilor",un fel de joc de-a "Alba neagra...asta are, asta n-are, care are, care nare" dar care avea sa ne ajute, involuntar pe toti, sa avem contact direct, trecand peste simpla aparenta vizuala.

Din dreapta mea se aude..."Nu te supara, ai vreo coala, eu am, dar este caiet, nu credeam ca o sa ne ia inca din prima zi cu testele!" Nu stiu ce am reusit sa ingaim, dar bineinteles, i-am intins cu placere o coala alba.... In secundele urmatoare, colega din strnga mea, cea brunetica, cu parul lung si desfacut...la fel de incurcata, ca si mai inainte, bolborosea ceva, nici nu intelegeam, aveam impresia ca vorbeste alta limba, iar dupa un minunt, imi dau seama, ca si ea avea nevoie de acelas lucru ca si fata de dinainte...zana salvatoare...coala!

Dupa impartirea subiectelor...priveam in gol, foaia....ramanea in continuare alba, mintea mea era la fel in acele momente, nu reuseam sa gandesc nimic, straduintele mele erau in van.
Imi iau inima in dinti si aud, cum imi scapa cateva cuvinte...nici nu am realizat cand.."Pff...nu am nici o idee, sa dea naiba..ce subiect sa imi aleg...Tu ce ai ales?" si imi intorc capul catre colega din dreapta mea, se pare ca sentimentul de apropiere s-a manifestat mai intens pe partea dreapta :).  Nu ma asteptam sa imi raspunda ceva, dar spre norocul meu, am auzit "Hmm, nici eu nu stiu...daaar...cred ca o sa imi aleg primul subiect, cred ca este mai simplu, tu ce ai ales?", eu deja optasem pentru ultimul, care avea ceva legatura cu puterea mintii si a crede cu adevarat in ceeace iti dorest. Cu greu am reusit, pana si acum sa imi amintesc. La cat de socata eram, nici nu stiu de ce tocmai pe acesta il alesesem, desi ma aflam intr-o pana maxima de idei, alesesem cel mai filozofic subiect care cerea, cu desavarsire setea de exprimare si imaginatie. Mult prea mult pentru o persoana "blonda".... 

Eram stoarsa de inspiratie si totusi, incepusem sa simt, cum un fior de teama imi ajungea pana la oase...habar nu aveam de ce...nu era o senzate noua, dar imi creea o stare pe care nu o mai avusesem de mult tmp.

Dupa aproximativ 2 minute de liniste, in care m-am aflat intr-o lupta continua cu "cele 7 muze" si  gandirea..."eprubeta" mea de inspiratie era "ermetic" astupata. 
  
De undeva din spatele nostru se aude o voce baritonala si sarcastica, care a strapuns linistea ce se asternuse si, de care in acele clipe, chiar aveam maxima nevoie. "Aveti o coala si pentru mine..aaa..si un pix ca eu le-am lasat acasa!"
Fara a privi in spate, ca drept rasplata, ca acel "ceva" imi zgariase timpanul urechii stangi, ii intind in graba ce imi ceruse fara a da vreun raspuns. Zicandu-mi doar in gand "Da...chiar nu mai avea rost explicatia..."am uitat-o acasa". In aceeasi clipa din stanga "omului fara fata" se aude..."Vreau si eu una, va rog, n-am venit pregatit?!" De aceasta data, iau coala si i-o intind colegei din dreapta...pentru ca mie, imi era imposibil sa ajung pana la celalalt tip uituc. Si buna ocazie mi-am ales...in secunda urmatoare aud "Andreea, imi pare bine, ca nici nu am facut cunostinta!" "Super..da..aa...Emma, si mie imi pare bine!" am raspuns plina de elan dar un pic incurcata.

Ca un mic secret, va pot spune ca Andreea Jitariuc, a devenit ulterior, iubita noastra, Didishor si nu spun, pentru ca as vrea sa pierd vreun amanunt din poveste ,ci pentru simplul fapt, ca pana si acum, imi este greu sa o numesc sec Andreea. E un nume frumos, e drept, dar asa o simt eu mai aproape de sufletul meu. Stiu ca sfantul Andrei este ocrotitorul Romaniei, cam cum a devenit si Didi, "ocrotitioarea noastra", cea care ne purta noua de grija si ne ferea de restante. Era un fel de "a doua noastra constiinta", asta bineinteles pentru cei care o detineam deja pe a noastra proprie! 

Incepusem deja sa ma simt mai bine, am interactionat cu cineva din toata sala aceea de necunoscuti...deci era bine. Apoi, fara o clipa de ragaz, m-am trezit ca ma intorc spre dreapta, catre colega impiedicata si ii spun "Eu sunt Emma, imi pare bine!" si primesc raspuns "Cristina!" dupa care ma introrc ca traznita inapoi la conversatia cu figura blajina din dreapta si continui sa vorbesc. 

Sincera sa fiu cele ce au urmat, mi-au risipit prima impresie despre Andr....Didishor. Prima infatisare, dupa ce am vazut-o, atat de atenta, fara nici o linie fina pe chip, atat de inteligenta si totusi atat de sublima...toata o "Ea" suprema....incepusem sa ma intreb deja, ce cautam eu acolo, la facultate, o zvapaiata, care habar nu avea cum s-a facut de a luat bacul...si cu asemenea note. Ma inmuiasem toata.

Discutia si-a continuat cursul "wow" ii spun privindu-i coala deja scrisa in intregime, "eu habar nu am ce sa scriu, nu-mi iese nimic, si am mai ales si germana ca ca a doua limba!" moment in care sunt placut impresionata de raspunsul ei "Hei! si tu tot a germana esti...marfaa sunem colege..!" "Cat de tare! " am exclamat, bucuroasa si am incept sa ii spun despre toata emotia mea din acea zi.

Ulterior am descoperit, ca cealalta colega a noasra era la araba, si am avut o discutie legata de varste, ne-am amuzat, am schimbat numerele de telefon si am stabilit ca maine, sa ne revedem cam la aceeasi ora in fata facultatii.

Am aflat mai apoi ca vocea "din fundul iadului" a "omului umbra", dupa cum i-ar fi placut mare placere sa o numeasca, el insusi, era Ionut Baicu! Devenit, pe parcurs, unicul si incontestabilul, Hitler, numitul si binecunoscutul, Hity...Hit...si mai apoi, pentru ca, ne era foame sau lene sau teama sa il tot invocam pe raposatul "Martir" ce a "gazat evreii" a ajuns bietul Ionut la stagiul de HI :))) si cam atat...

Cu siguranta, va veti intreba de ce i-am ales o asemenea porecla, hm...nu aveti idee! Este o reincarnare, a realului tiran neamt. Un par blond sau castaniu... natural ,"blond auriu" ar fi replicat, in mod firesc el, de o lungime medie, "pentru care m-am chinuit ani intregi sa il fac sa creasca", acoperindu-i aproape ochii. Foarte inalt, purta o pereche de bocanci, cam lungi. pentru un baiat de varsta lui, "ochi albastri", si o frunte lata....la care oricat de lung si-ar fi purtat parul, nu cred ca ar fi reusit sa o ascunda, aaa...si bineinteles parpalacul belo marin de armata....si ceva ce ne muta pe toti din cardul de campamentului militar si ne conduce undeva in partea total opusa, catre epoca de piatra rudimentar slefuita...spun asta pentru ca, ceea ce ne-a lovit...la figurat, pe toti..a fost, un imens "talisman", care era de fapt, un mare bolovan, pietroi, nu stiu exact, cu un diametru de cel putin 10 centimetri, pe care il tine atarnat la gat!

Si bineinteles, cum sa uit, de al doiea "nepregatit" al scolii, Costin, un tip cret, stil Afro, cu ochelari si foarte vorbaret. Un fel "Nice guy...prietenul tuturor!"

 Pentru inceput acestia am fondat si dat tonul "Grupului vesel" al facultatii de limbi si literaturi straine inceputa in anul 2010.