Ne ramane doar speranta !

O viata zbuciumata...de tristete, dezamagire...durere...oare tot viata se cheama?! Sau simti ca traiesti murind incetul cu incetul...si ce e mai rau e ca totul incepe cu a ti se rani sufletul...putin cate putin pana cand simti ca il pierzi...simti ca nu mai simti sau nu mai stii exact ce simti...incepi prin a rezista in fata loviturilor mici si pe zi ce trece forta de care esti izbit creste....iar tu iti pierzi sentimentele usor usor, sau ajungi la a-ti pierde puterea, increderea...si poate si speranta intr-o buna zi. De ce!?!...

Pentru mine nu exista decat optimism...aveam puterea sa zambesc in fata oricarei incercari noi la care eram supusa si acum....acum sunt aici..nici nu mai stiu exact unde....si daca mereu am renuntat la mine pentru toti cei din jurul meu o voi face si acum..pentru ca nu am ce pierde...cum la fel nu am ce castiga....Deci "Voi renunta din nou la mine pentru tine!"

Nu am inteles niciodata asta....de ce pot uita de mine...mereu..atat de usor?! Poate ca asa am fost eu conceputa...cel mai greu e ca desi am vrut sa inving acest gand, nu am reusit...stiu ca nu m-am nascut nici la timpul potrivit si nici in locul potrivit, pentu ca aici simt ca nu pot supravietuii...si totusi poate ca desi mai am inca in mine un "praf" de putere...stiu ca nu o voi mai avea pentru mult timp...Ma simt ca un soldat pe un camp de lupta ramas cu putin praf de pusca, care nu-i mai este de folos pentru ca este deja ud...un soldat fara armata...un soldat ratacit si sleit de puteri...care nu stie ce cauta acolo..pentru ce lupta...ce vrea de fapt sa apere sau sa cucereasca...un soldat pe un front de unde incearca sa dezerteze pentru ca isi da seama ca nu poate lupta singur (si nu e lasitate)...nu stie daca va reusi sa se strecoare nevazut si sa poata ajunge acolo unde ii e locul...Sau va fi prizonier, luptand cu lanturile grele fara a mai putea vreodata sa scape cu viata din acel loc intunecos. Probabil ca am gasit cea mai potrivita comparatie fata de ceea ce simt....

Oare noi nu meritam sa fim ferciti..nu ni se acorda acest drept sau ni s-a luat dreptul asta inainte de a putea hotara ceea ce ne dorim?! 

Oricum "Vreau sa te rog ceva...si acum stai si ma privesti si nu intelegi ce vreau si de ce iti spun asta...nici nu mai conteaza, o poti lua ca atare.... stiu ca tu vei ajunge acolo unde iti doresti pentru ca tu deja ti-ai gasit armata ta de ingeri....poti lupta si pentru mine...daca te vei intalnii cu fericirea sa ii spui de mine si sa iti cinstesti reusita impreuna cu ea amintindu-mi si mie numele?!"

Mi-am propus sa renasc din cenusa ca pasarea pheonix de zeci sau poate sute de ori...si de cele mai multe ori mi-a reusit destul de bine...am vrut sa schimb ceva si am reusit dar pentru perioade scurte...stiu ca toata puterea si taria ia nastere in interiorul meu. Dar ce se intampla atunci cand stii ca tot ce pastrezi in tine e atat de mare incat esti in stare sa poti oferi intregului Univers si tot iti mai ramane...dar realizezi ca nu iti foloseste la nimic...tie.

Nu am cerut nimic de la viata sau de la soarta...am cerut doar sa am parte de putina fericire, care sa imi fie dedicata mie...niciodata mi-am permis sa visez la mai mult...si stiu, ca desi imi este greu sa o recunosc, am ajuns la limita in care  doar asa cred ca voi putea merge mai departe. Stiu ca filele deja scrise nu se mai pot rupe, se pot scrie altele si totusi....

"Viata" mi-a aratat deja mult prea multe fete, si-a oglindit sute de masti in lumina reflectoarelor si a jucat nenumarate roluri pe scena destinului meu. Dupa toate aceste piese de teatru pline de originalitate si spontaneitate. Deja am impresia ca nu o mai recunosc si ajung de cele mai multe ori sa confund lucrurile...sa nu le mai inteleg, iar in final, sa nu mai stiu exact de ce sau de cine sa ma feresc...de viata, de oameni sau de noile provocari si obstacole care se tot joaca de-a "v-ati ascuneselea" cu mine.
Oricum daca tot am invatat atatea de la "ea",deja nu stiu ce altceva vrea sa-mi mai arate pentru a reusi sa ma ia prin surprindere si sa ma socheze iar si iar....Ii voi transmite ca nu imi mai pasa...Voi reusi sa imi bat si eu joc de ea intr-o zi, care nu este departe!
Da....si acum, tu de acolo...pentru care eu am renuntat la mine, imi vei spune "Trebuie sa mai ai rabdare...Si va rasari soarele si pe strada ta?!" Stiu...am auzit asta de nenumarate mii de ori...ce-mi spui tu, acum, ma lasa rece si chiar nu ma mai pot lasa mintita de mine insumi...nu pot sa ma mai ridic singura de jos..vreau...dar nu pot!? Nu am renuntat inca, nu fug de viata si nici ea nu fuge de mine...dar...deja clepsidra timpului s-a intors si nisipul aluneca din ce in ce mai repede...poate, pana atunci voi imbratisa picatura de speranta pe care o mai am...