Alteori simti nevoia sa te izolezi de tot ce te inconjoara, sa fii doar tu cu tine si sa uiti de tot, tu...si gandurile tale adunate, ca intr-o farmacie unde iti poti gasi leacul pentru orice rau venit din afara, atunci cand te simti ranit si vrei sa iti bandajezi ranile sau atunci cand te simti slab si trebuie sa iti incarci bateriile.
Nimic nu e intamplator sau fara rost in lume....doar ca oamenii nu pot intelege asta !
Sunt lucruri de care nu isi dau seama si pe care nu vor nici macar sa le vada, pentru ca nu pun pret decat pe aparente. Dincolo de ceeace pare a fi...exista mult mai multe orizonturi...ascunse... Daca ar incerca sa vada lucrurile mai profund...cu siguranta ar reusi sa isi schimbe viata!
Daca ai da mai mult atentie la tot ce te inconjoara, la un moment dat vei ajunge sa realizezi, ca lovit de traznet, ca totul este exact asa trebuia sa fie, ca undeva acolo cineva a aranjat toate acestea in locul tau cu mult timp inainte , atat de bine, incat tu vei avea impresia ca visezi, ca totul e ireal si ca toate perioadele mai putin bune prin care ai fost nevoit sa treci si toate noptile in care gandurile nu aveau astampar....TOATE...absolut toate...au cam fost degeaba...pentru ca in final totul s-a oranduit exact cum trebuia!
Iti dai seama ca toate bucuriile si suferintele tale au avut menirea lor...ca toate persoanele pe care a trebuit la un moment dat sa le intalnesti...ti-au marcat intr-un fel prezentul si probabil si viitorul...
Unora le ia mai putin sa ajunga la calea cea dreapta iar altii "colinda" stingheri, ani si ani pe drumuri incalcite pana a ajunge la tinta si a-si intelege propria-i existenta si misiunea pe care o au cu adevarat.
Cu fiecare zi ce trece, inteleg ca lucrurile ce mi se intampla, vor sa-mi arate o cale ce trebuie sa urmez dar pana si mie imi este imposibil sa ghicesc...uneori chiar imi doresc sa renunt! Ma lupt de ceva timp sa descopar...doar ca, se pare...trebuie inca sa-mi mai antrenez rabdarea ce nu ma caracterizeaza.
Raman in mijlocul unui cerc, singura...vreau sa evadez...si...desi nu e greu, eu totusi nu pot iesi.
Ai venit sa ma iei de mana si sa imi zici ca drumul cel mai simplu e cel drept! Serios!!...dar care este oare, drumul drept?! Din cate stiu, cercul e rotund iar eu nu gasesc iesirea margand drept?! Da!!...am uitat!...tie totul ti se pare simplu...fireste, eu sunt cea in cauza, nu tu...de ce sa te intereseze?! Ar fi mult prea complicat, sa intelegi tu, aceste lucruri atat de "plate si banale"...si e mai bine sa iti risipesti cuvintele plictisitoare in alta parte decat sa incerci ma dobori cu ceeace crezi ca e absolut normal ca eu sa fac, doar pentru ca "asa face toata lumea"!
Uneori simt nevoia sa ma desprind de toata lumea asta angrenata intr-o miscare continua, sa ma ridic deasupra si sa plutesc...sa vad, sa aud, dar sa nu raspund nimanui nimic si s an ma poate atinge absolut nimic.
Am avut perioade in care am crezut ca toti suntem la fel si simtim la fel si m-am simtit linistita, pana ce a sosit si clipa in care o tristete chinuitoare si o dezamagire profunda m-au cuprins pentru ca, incetul cu incetul, a trebuit sa inteleg, cat de ciudata, diferita sau deosebita sunt.
Termeni distincti...pe care fiecare si-i poate explica in mii si mii de feluri. Pentru mine, numindu-ma CIUDATA...m-a deprimat, trebuie sa recunosc, apoi am vrut sa ma numesc doar DIFERITA, ceeace ma facea sa ma simt izolata de lume tot mai mult, iar ulterior mi-am spus.."nu, sunt doar deosebita", o persoana deosebita care simte tot ce e in jur, care se implica in vietile oamenilor si in problemele lor incercand uneori sa simta chiar si in locul lor....sa le gaseasca solutii, sa le readuca zambetul pe buze...caci zambetul este jurnalul de bord al oamenilor, in el poti citi eticheta, ambalajul si chiar si continutul (oricum in ultima vreme sunteti parca construiti numai din aditivi alimentari :))..
Pentru mine, nu am fost in stare sa realizez prea multe si ce e drept, fiind constienta ca tot ce e in interiorul meu e plin de forta suficienta, de multe ori, incat sa cred ca pot sa schimb lumea. In prezent am ajuns la concluzia ca, persoanele pe care trebuia de fapt sa le intalnesc, inca nu mi-au iesit in cale..stiu ca sunt altfel, am reusit sa ma conving de ideea asta si incerc sa ma obisnuiesc cu ea, dar stiu ca in lume nu am cum sa fiu unica in felul meu atat de extremist si deosebit.
In fiecare zi imi caut raspunsuri peste raspunsuri, in zeci de feluri...si uneori mi-as dori atat de mult sa renunt sa mai gandesc, sa las totul sa curga de la sine, de la Dumnezeu, de la destin. Nu reusesc!...Vreau sa fiu si eu o superficiala, o persoana simpla la care sa nu vezi nimic altfel....decat o privire stearsa, fara pic de licarire, ce pare a fixa ceva care de fapt e nul, o moaca draguta care sa stie sa zambeasca anost, cu un simplu zambet uniform si gol, care stie sa planga atunci cand toti plang la fel, fara a exprime nimic, care sa stie sa taca atunci cand totul in jur pare mut, sa nu aiba idei originale sau ganduri marete, sa nu poarte sperante pure sau visuri clare, sa nu deosebesca binele de rau, sa nu inteleaga iubirea decat ca pe o simpla alianta intre doua persoane de sex opus ce trebuie sa se intample pentru ca asa este firesc! Din nefericire....eu raman aceeasi...!
Stiu ca trebuie sa am totusi grija cu ceeace imi doresc, doar ca de foarte multe ori imi este greu. Vreau sa imi pot deschide cutiuta cu atatea energii pe care o pastrez bine inchisa intr-un ocean adanc de temeri, neincrederi, deziluzii, dorinte...vreau sa eliberez totul pentru a putea aduna lucruri noi...stiu..poate te intrebi de ce vreau sa o golesc, ca apoi sa o umplu din nou?!...si de ce nu incerc sa maresc cutiuta si sa o transform intr-un cufar....ei bine, nu vreau un cufar pentru ca voi avea nevoie de mult prea multe lacate, pe care probabil, pierzand din cheitze n-am sa mai pot vreodata sa-l deschid si imi este suficient si asa...si totusi.....DE CE?!
Soy prisionera de mi misma, no soy prisionera de nadie...ni pertenesco a nadie...solamente a mi misma! Deseo de todo corazon romper las cadenas que me atan al pasado....lucho dia atras dia por conseguirlo y siempre me siguen. No soy una cobarde, pero llevo anos preguntandome qual es la razon de mi existir...siempre salgo desde nada y aparesco desde nada, en las vidas de las personas que nesesitan algo...a las cuales les falta algo, y todo lo que consigo es llevarlos con migo hasta un momento, un punto desde donde ellos puedan volar solos como las palomas, hacia al cielo. No entiendo que es lo que me pasa...a lo mejor no tengo aun la sabiduria necesaria de verlo, pero se que algun dia..."recojere las cosechas de lo que siembro".
Quero poder salir del rincon de sombras y dudas!
0 comments:
Post a Comment