Curatenie....de Toamna!!

Nu vreau sa mai ratacesc printre necunoscuti.....Nu mai vreau sa ma identific cu anonimatul....sa nu stiu cine sunt si ce vreau de fapt...
Nu voi mai alerga brambura legata la ochi...doar pentru ca imi este teama sa ii deschid si sa vad ca ceeace ma inconjoara nu imi place!

Ce sa aleg daca nu am optiuni?! 
Cum sa decid ceva pentru mine...si cum sa imi fac ordine in ganduri si sentimente cand traim cu totii intr-o plina debandada...si atunci cand crezi ca vrei sa faci ceva, vine soarta si te loveste, dandu-ti totul peste cap?! Cum sa mai lupti si sa te ambitionezi sa obtii ceva cand de fapt nu ai pentru ce sau pentru cine sa faci asta?! 
Cum sa rezisti inaintea tuturor loviturilor cand ai trupul si sufletul pline de rani din care sangele tasneste neincetat!?
Cum sa iti pese de persoane care in realitate nu exista!?
Cum sa iti opresti inima sa bata, ca sa nu mai simti si sa nu mai suferi, cand inca traiesti si respiri ?!
Cum sa intelegi lucruri care de fapt nu au sens?! 
Cum sa oferi toata iubirea din lume unei peersoane blazate, incapabila sa simta ceva in general?
Totul pare atat de simplu si toate intrebarile astea par a avea un milion de raspunsuri...dar realitatea?!

Sfaturi...nici nu stiu daca trebuie sa le mai cer sau nu...sa le ascult, sau sa le urmez?! E foarte simplu sa exprimi 3 cuvinte reci..."Doar tu stii"! Si spui ca ma cunosti, si stii cine sunt..?!! Cred ca este un capitol pe care ar trebui sa-l uitam complet...inca de la inceput!


Asa ca hotararea mea finala este....curatenia de toamna!

Trebuie deja sa imi fac ordine, caci, iata, toamna a venit si frunzele au inceput sa se risipeasca din ce in ce mai mult la fel ca si sentimentele mele! 

Trebuie sa imi lustruiesc sufletul plin de praful timpului, sa imi slefuiesc fiecare traire intensa care ma sfasie si sa imi netezesc aminitile care odata ma raneau! 
Am luat rigla si am inceput sa masor fiecare sectiune in parte... imi dadeam seama ca erau mult prea multe...si disproportionate..."pff" mi-am spus "trebuie sa retrasez toate liniile astea...cu un marker, eventual sa nu se mai stearga sau sa o ia razna... uite-te in cate bucatele mi-am impartit sufletul..." Apoi...privind cu atentie podeaua...am vazut printre multimea de tzandari de abanos.....multa pulbere stralucitoare..."de unde....?!!" cineva mi-a spus "Tu esti praf de stea?!" "Oare asta sa fie?! dar de unde si de ce?!" 

M-am oprit brusc amintindu-mi dinou de tine! Priveam fereastra afundandu-ma in ganduri...afara ploua torential...incercam sa razbat cu privirea printre picaturile de potop...nu am reusit, am inceput sa numar stropii mari....nu...nu ploua...erau lacrimi...erau lacrimile mele...plangeam...sau ma smiorcaiam ca o copila...dar nu puteam controla nimic si nimeni nu m-ar fi auzit!
Deodata....puzderia de scanteiute a inceput sa se ridice si sa pluteasca...erau licurici?! "Poate si eu pot fi la fel de mica, pe cat un licurici...dar eu pot straluci si inainte ca soarele sa apun in amurg si e liniste imprejur!"...am zambit parca stiam ca ma privesti....dar nu erai acolo! M-am intors si am zarit oglinda...."Da!...tu nu esti aici...dar de fapt esti...sau nu...off..."
Patrunzand imaginea din oglinda cu atentie...am amutit..."Uite-te!....lacrimile miau sculptat chipul...e chipul pe care trebuie sa il port cu mine de acum incolo!" Nu mai plangeam...am simtit o mangaiere blajina si calda...ce se scalda ca intr-un noian de saruturi pe bratele mele..."Soarelui...i s-a facut mila de mine!" Si intr-o clipita imi amintesc de dezordinea minunata imprastiata ala-n-dala!

"Cat de fermecati trebuie sa fie licuricii astia!" mi-am spus...si am inceput sa ma joc cu palmele prin praful de stele...imi doream atat de aprig sa apuc macar sa tin in palma un firicel....dar imi zburdau printre degete! Si atunci, mi-am dat seama ca ceva nu fac bine... caci eram constienta de faptul ca acele minunatii celeste....faceau parte din mine si eu trebuia sa le adun pe toate...caci altfel....as fi ramas mutilata...mai rau decat la inceput...

Am incercat sa le vorbesc " Fiinte mici...veniti la mine...stralucirea voastra serafica ma amorteste, ma orbeste..." nimic nu se intampla..."Sclipiti, scanteiati si bucurati-va...dar lumina asta vine din mine...toata! Voi faceti parte din dragostea din interiorul meu...am nevoie de voi!" Si atunci...dupa un vals ce ma invaluia complet...in mii de sticliri...primesc mai mult decat cerusem...un smarald ce ardea...ce parca facand o plecaciune mi se aseza in palma...nu mi-am inchis pumnul sa nu-l ranesc...pentru ca nici flacara lui nu imi facea rau! Am hotarat sa il pun in cea mai frumoasa cupa de cristal...
"Acum mi-am delimitat sufletul nelimitat...am pus la pastrare dragostea si sentimentele...dar mi-a mai ramas totusi ceva...hmm"
Asa ca am inceput sa strang in graba aschie cu aschie, surcea cu surcea...aboanosul. Ele faceau parte din aminitrile frumoase ce ma torturau cu neinduplecare. "Oare cu voi ce sa mai fac...mi-ati sfasiat  atat de dur...pe interior si pe exterior fara sa tineti cont, in vre-un moment ca prin venele mele inca mai circula sangele si ca sunt un copil care tot ce a vrut a fost sa va pastreze...la loc de cinste...dar nu vi se cuvin toate aceste slaviri asa ca..." Uitandu-ma prin incapere...m-am oprit asupra unui bloc de desen...invechit si deja ingalbenit de ani...
Cu rafinamentul unui adevarat arhitect...am inceput sa schitez pe o foaie alba chipul...lui...dar m-am oprit..."Oare ce fac eu aici?! Eu sunt cea dezordonata, acum te rog da-mi putin ragaz sa termin cu ce am inceput...te voi aseza deoparte...numai pentru o clipa. Te rog iarta-ma caci desi imi este nespus de dor de tine, acum trebuie sa ingrop ceeace mie mi-a schimbat destinul si mi-a destramat siragul de perle pe care il pastram, sa ti-l daruiesc tie...caci tu esti apa iar eu sunt aer si doar asa te puteam tine de mana pentru totdeauna!"

Am pus mana pe o dalta, un ciocan si o cutie de cuie si am inceput sa daram din zidul unui perete... Acolo am pus toate surcelele, m-am repezit spre cutia de chibrituri de pe coltul mesei, si le-am varsat pe toate in spartura facuta. Am luat flacara sentimentelor de unde o pusesem si am dat foc, apoi am asezato cu blandete la loc, dupa ce m-am asigurat ca se mistuisera toate....toate cele ce ma pedepsisera pe nedrept pana atunci... M-am indreptat spre cea mai dura placa de nuc pe care o aveam ratacita undeva in mansarda casei....si am "crucificat" scorbura acum plina de un scrum negru....
Apucand cuiele...vad in dreapta mea portetul tau...si ma opresc, las totul jos...imbratisez coala...si ma simt hotarata. "Acum stiu ce am sa fac....TU ai sa acoperi acel loc...ca niciodata sa nu mai stiu ce s-a inamplat, si daca vreodata ma voi simti vinovata, voi privi catre tine...si voi stii ca toata frumusetea vietii ce va urma de acum incolo...ti se datoreaza doar tie! Impreuna am spulberat zapada troienita candva....acum vom fi pregatiti sa primim comoara fericirii din adancul oceanului scaldat in raze de iubire!